Arhimandritul Serafim Măciucă – isihast, dar neodihnit, statornic, dar neastâmpărat, inocent, dar abil, solitar, dar solidar, suferind, dar hâtru

Arhimandritul Serafim
Măciucă – o șansă pentru contemporani!*

Pentru
Mânăstirea Nicula, o şansă mare, care a devenit şi şansa noastră, a fost şi
este Icoana Făcătoare de minuni a Maicii Domnului, de pe tâmpla iconostasului.
Totodată, pentru Mânăstirea Nicula, o binecuvântare a fost şi venirea
Părintelui Serafim Măciucă, cel care a stăreţit între anii 1960 şi 1970, pentru
că el a redescoperit Icoana Făcătoare de minuni, ce fusese ascunsă într-o casă
din Lunca Bonțului, de către un credincios. Tot Părintele, ajutat de pictorii
bisericeşti, a pictat această biserică, în anul 1961. Acest sfânt lăcaș nu a
fost pictat niciodată până atunci! La inițiativa Părintelui, au fost introduse
în mânăstire apa și curentul electric. Acestea sunt doar câteva fapte deosebite
ale omului dăruit de Dumnezeu, care a cârmuit cu vrednicie Mânăstirea de la
Nicula, timp de zece ani.

              Cu voia lui Dumnezeu, Părintele Serafim Măciucă a ajuns
să păstorească și credincioșii din orașul minier Bălan, unde a ridicat din
temelie o minunată biserică și o casă parohială. Părintele a păstorit
credincioșii timp de aproape douăzeci de ani. A fost o perioadă fericită pentru
locuitorii de acolo, întrucât a oficiat sfintele slujbe, a botezat mii de
copii, căci sâmbăta aveau loc chiar și câteva zeci de botezuri. A săvârșit
Taina Cununiei pentru cei care au dorit să-și întemeieze o familie, sub
ocrotirea lui Dumnezeu.  Faptele
Părintelui Serafim rămân vii în memoria tuturor credincioșilor care l-au
cunoscut şi care vin la Mânăstirea Nicula să se reîntâlnească cu duhovnicul
lor.

              Datorită acestor fapte deosebite, Înaltpreasfinţitul
Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei a rânduit ca, astăzi, cu acest prilej, când
preoţii pensionari s-au întrunit în Sinaxă la Mânăstirea de la Nicula, să i se
acorde o distincţie Părintelui Serafim, pentru toate cele pe care le-a săvârșit
în decursul vieții şi în special pentru faptul că ieri a împlinit vârsta
venerabilă de 90 de ani. De aceea, Părintele Arhiepiscop şi Mitropolit îi va
oferi distincţia „Crucea Arhiepiscopală”.

Arhimandritul Serafim
Măciucă – isihast, dar neodihnit, statornic, dar neastâmpărat, inocent, dar
abil, solitar, dar solidar, suferind, dar hâtru

              Astăzi,
evenimentele au fost mai multe. Noi le-am făcut un mănunchi şi ne-am bucurat
fiecare în parte şi toţi laolaltă. Dar pentru că l-am gratulat pe Părintele
Serafim şi pentru că este şi pensionar, aş vrea să îi aduc un omagiu şi
printr-o scurtă biografie, pe care am să o citesc şi la care am să adaug câteva
amănunte, pe care unii le ştiţi, iar alții probabil că nu le ştiţi. Am dat un
titlu prelegerii mele şi sper ca Părintele să nu se supere foarte tare pe mine,
fiindcă am să fiu destul de direct. Titlul este: Arhimandritul Serafim Măciucă – isihast, dar neodihnit, statornic, dar
neastâmpărat, inocent, dar abil, solitar, dar solidar; suferind, dar hâtru.

              Părintele
Serafim Măciucă s-a născut la 11 iunie 1924, în Petreşti, Focşani, fiind, alături
de două surori, fiul lui Radu şi Ileana. După ce termină şcoala primară în
satul natal, rămâne ca ajutor părinţilor, pentru că surorile se vor călugări.
Va pleca şi el, mai târziu, la mânăstire, la Sihastru de Bacău, unde va fi
călugărit în anul 1951. Frecventează cursurile Seminarului de la Neamţ timp de patru
ani, după care studiază pictura, la Bucureşti, timp de trei ani. Pictează sala
de mese de la Mânăstirea Dălhăuţi, de unde se va duce pedagog la Seminarul din
Buzău. Aici avea să fie hirotonit ierodiacon. După Decretul din ’59 , vine în
Ardeal şi se stabileşte la Nicula. Începând din 15 ianuarie 1960, când preia
toiagul stăreţiei, Mânăstirea Nicula va cunoaşte realizări importante, datorită
activităţii sale neobosite. A consolidat biserica de zid, care era foarte
deteriorată, legând-o în centuri de fier şi acoperind-o cu tablă zincată, aşa
cum este până astăzi, apoi, în 1961, a pictat-o. A realizat instalaţia de apă,
a pictat şi paraclisul de iarnă, a renovat clădirile existente. Însă cea mai
mare realizare a Părintelui Serafim, aşa cum o spuneam în biserică şi a
reamintit și dânsul, a fost descoperirea Icoanei Făcătoare de minuni a Maicii
Domnului, care a fost ascunsă de uniţi din 1948, când au părăsit mânăstirea, până
în 1964. Va părăsi stăreţia la 1 decembrie 1969, plecând în Maramureş, la
parohia Baba, pentru doi ani. Apoi, va păstori credincioşii din parohia Bălan,
judeţul Harghita, unde va reuşi să-şi continue munca administrativă, cu
realizări deosebite. La sfinţirea bisericii din Bălan, a fost ridicat de către
Înaltpreasfinţitul Andrei la rangul de arhimandrit. Mai târziu, îl găsim,
pentru o perioadă, stareţ al Mânăstirii Vărzăreşti, judeţul Vrancea, apoi
duhovnic la Mânăstirea Pătrângeni, judeţul Alba. Deşi la o vârstă înaintată,
munceşte şi aici cu acelaşi zel, încercând să pună bazele unei vieţi monahale
la această nouă chinovie. Continuă cu alte mânăstiri din Vrancea, de pildă
Mânăstirea Brazi şi Mânăstirea Soveja, dar revine la vechea lui iubire, Mânăstirea
Nicula, unde îşi petrece bătrâneţile în liniştea rugăciunii. Pe drept cuvânt
este considerat unul dintre cei mai de seamă stareţi ai Mânăstirii. Aceasta
este scurta biografie, iar acum, comentând fiecare epitet în parte, v-aș mai
spune câteva lucruri despre cine este Părintele Serafim.

              Am zis că
este isihast. În primul rând, eu îl
ştiu din copilărie şi Părintele era zilnic la Sfânta Liturghie, la ora șase, în
bisericuţa de lemn de la Bălan, iar aceasta, neîncetat. În fiecare zi,
dimineaţa, la ora șase, săvârşea Sfânta Liturghie, orice ar fi fost, oricât ar
fi fost de muncă, oricât ar fi fost de bolnav. În perioada aceea când era la Bălan,
îşi pregătea haine pentru Sfântul Munte. Se gândea că, într-o zi, va ajunge la
Sfântul Munte şi-şi pregătea echipament, pentru că el considera că acolo vor fi
condiţii vitrege de trăit şi îşi dorea tare mult să se liniştească în Sfântul
Munte Athos. A ajuns în Sfântul Munte, dar s-a întors la Mânăstirea Nicula.
Părintele Serafim este neodihnit până
în ziua de astăzi, pentru că este un administrator desăvârşit. Tot ceea ce a
realizat în cei nouăzeci de ani de viață este dovada clară că are o personalitate
complexă. Părintele Serafim cânta, eu de la el am învăţat să cânt la strană.
Părintele Serafim, aşa cum aţi auzit, picta. A încercat să picteze biserica de
lemn de la Bălan, dar n-a terminat-o. Părintele Serafim avea o bibliotecă
impresionantă şi citea. Părintele era un constructor desăvârşit. Părintele era
mecanic auto. Dacă îl căutai în buzunare, totdeauna găseai un şurub, o piuliţă,
o bucată de sârmă și altele pe care le găsea pe jos, prin curte, şi nu le lăsa
la întâmplare, gândindu-se că, poate, va avea nevoie cândva de ele. Părintele
era apicultor, avea albine şi se ocupa de ele. Acolo am învăţat şi eu, am făcut
un pic de ucenicie la albinele Părintelui, care, la Bălan, erau aşezate în
preajma cimitirului, unde era şi casa parohială. De asemenea, Părintele avea o
mică cramă. Totdeauna îi plăcea, toamna, să aducă struguri de la Vrancea şi să
facă vin. Nu-l bea dânsul, dar avea mulţi muncitori şi totdeauna avea de grijă
să le dea şi un pahar de vin.

Părintele Serafim a fost statornic în hotărârea monahală, căci,
iată, a ajuns la nouăzeci de ani şi este un călugăr desăvârşit; la fel a fost
și în slujirea preoţească. Dar, aşa cum spuneam, a fost statornic, dar neastâmpărat, pentru că toată viaţa lui a
umblat foarte mult dintr-un loc în altul. Poate că cel mai mult a stat la
Mânăstirea Nicula, aproape zece ani, dar şi în parohia Bălan, aproape douăzeci.
În rest, Părintele a umblat foarte mult, şi pentru că-i plăceau maşinile.
Trebuie să ştiţi că, la Mânăstirea Nicula, Părintele a început de la o
motocicletă şi a terminat cu autoturisme care mai de care. Îi plăceau maşinile:
le repara, le chituia, le vopsea și, bineînţeles, avea o pasiune deosebită
pentru condus. De aceea, Înaltpreasfinţitul Părinte Teofil îl numea „Măciuca
drumului”.

Aşa cum zicea dânsul în biserică, deşi era
conştient că pușcăria de la Gherla e aproape de Mânăstirea Nicula, a avut abilitatea să aibă ralizări și din punct
de vedere material, să construiască, să introducă apa şi curentul, în aşa fel
încât să nu ajungă la Gherla. Deci, aceasta presupunea o abilitate pe care nu o
avea oricine. Tot lui îi datorăm intabularea pământurilor Mânăstirii Nicula,
pentru că a ştiut, în anii 1967-1968, să rezolve aceasta pentru toate
pământurile pe care le-a avut Mânăstirea Nicula şi care au fost colectivizate,
iar apoi recuperate: incinta, pășunile și pădurile.

Părintele Serafim este un solitar, pentru că aceasta înseamnă
monah: unul singur. Dar, în acelaşi timp, este un om solidar, pentru că a avut întotdeauna grijă de ceilalți, îndeosebi bătrâni
şi copii. A avut mulţi ucenici, iar eu mă consider unul dintre ei şi îi datorez
foarte mult. Dacă, astăzi, eu sunt ceva sau cineva, aceasta i se datorează în
mare măsură Părintelui Serafim. Niciodată nu ne-am gândit vreunul dintre noi că,
peste ani, voi ajunge stareţ în locul dumnealui. Când mergeam, de pildă, cu
Boboteaza – în Bălan, se mergea şi cu icoana, în Postul Crăciunului, pentru că
erau mulţi moldoveni, dar se mergea şi cu Sfânta Cruce de Bobotează –,
Părintele lua de la cei mai bogaţi şi dădea la cei mai săraci. Întotdeauna avea
bomboane sau fructe, în geantă sau în buzunare, şi, în orice casă unde erau
copii, Părintele avea mereu grijă să lase acolo ce avea , daruri care nu erau
de la el, ci de la ceilalţi, de la casele bogaţilor.

Părintele Serafim a fost, toată viaţa lui, suferind de o boală de stomac, de
intestine, şi până în ziua de astăzi n-a scăpat de această boală. Este un fel
de ispită sau, aşa cum se zice, un ghimpe, cred eu, o nevoinţă ca a Sfântului
Siluan Athonitul, care toată viaţa a avut o durere de cap, ce nu l-a părăsit
niciodată. Dar, chiar dacă a fost suferind toată viaţa lui, a ştiut să
glumească, să fie un om simpatic, hâtru. Mereu ştia să zică o glumă şi
mereu era cu zâmbetul pe buze, aşa cum îl vedeţi până în ziua de astăzi.

Înaltpreasfinţia voastră, vă mulţumesc că
astăzi aţi socotit de cuviinţă ca, în acest cadru al Mânăstirii Nicula și în
prezența oamenilor pe care îi avem de faţă, să-l gratulăm şi să-l omagiem pe Părintele
Serafim, care o merită cu prisosinţă. Din partea noastră, este un gest infim în
comparaţie cu realizările sale în ceea ce priveşte construcţiile ridicate, în
ceea ce priveşte zidirea umană înfăptuită cu credincioşii şi ucenicii pe care
i-a avut şi toate celelalte despre care v-am vorbit. Este un gest deosebit,
pentru care vă mulţumim; vă mulţumesc în nume personal şi în numele obștii
Mânăstirii de la Nicula. Știm că îl iubiţi pe Părintele Serafim şi întotdeauna
i-aţi păstrat amintirea foarte vie, căci, ori de câte ori aduceam discuţia
despre sfinția sa, ziceaţi câte două vorbe care îmi mergeau la inimă. Aceasta
mă încânta foarte tare, pentru că eu, atunci când am deschis ochii pe pământ, primul
preot pe care l-am văzut a fost Părintele Serafim. Nu el m-a botezat pe mine,
dar, când am început să cunosc lumea, primul pe care l-am cunoscut a fost Părintele
Serafim Măciucă. Vă mulţumesc și dumneavoastră, tuturor celor care sunteţi
prezenţi, astăzi, aici, felicitându-vă din tot sufletul că aţi reuşit să veniţi.
Îi mulţumesc şi Părintelui stareţ Nicolae, care este o gazdă bună, întotdeauna.
Vă mulţumesc tare mult! Iar Părintelui Serafim: Sărut dreapta, Părinte!